Doina

Lacrimile sunt triste şi reci.
Căinţa mea ? Sinistră amăgire!
Flutură-n faţă uitate amintiri
şi încă mă dor rănile fertile

somnul pare unica alinare
dar e cu coşmaruri presărat
conştiinţa nu-mi dă pace
mă tot întreabă de păcat

şi orele trec, şi zilele se duc
îmi plâng de milă pe tăcute
mincinosul strigăt al lui ,, eu pot”
încă străbate în ceasuri orbite !

Inima tăcută ca un cimitir
Plină de gropi pentru relele mele
Patimile zburdă cu flori în chimir
şi nu le pot ingropa pe ele !

nu mai simt vântul alinării...
poate că am închis poarta aseară
să mă scufund în braţele durerii
să uit de tot, să uit de toate.

Deodată se vede o lumină,
De iubire, blândă şi caldă
Să scoată relele de la rădăcină
Să-mi umple zările cu razele sale

Mâini se întind spre lumină,
Mâini mă trag în jos
Să nu apuc calea cea senină
Şi să uit al patimilor joc.

Răsună-n zare : ,, Eu pot!”, ,, Eu pot!”
Dar tremură la vederea luminii
şi tace de puteri stors, neputincios
şi cerul se înmoaie a miros de tină

şi plouă în mine tăcute şi moi
plouă cu lacrimi stinse-n lumină
plouă tot cerul de amăgiri şi noroi
şi zarea-mi devine din ce în ce mai lină

Eu sunt doar martorul gol şi tăcut
Nu, nu eu împlinesc toate acestea
Ci soarele vieţii mele ce nu a contenit
Să mă cheme spre duioasa lumină

şi caut în oceanul de puroaie
Caut o fărâmă de credinţă
şi fug mirosuri şi putregaie
şi cer cu dor să gust pocăinţa.

Mă bâzâie gandurile nerăbdării
Aş vrea acum să fiu minunată
Dar nu se poate curăţa deodată
Toate rănile fertile ale durerii

Trebuie timp, şi timp cer
şi nu pot decât să cer , s-aştept
ca-n lacrima sfântă a Mirelui ceresc
sufletul să-mi limpezesc .